Ghid metodic : Istoria formării inițiale și continue a cadrelor didactice în România  

 Școala pedagogică românească are o tradiție puternică și bogată, prima lege a învățământului fiind din anul 1864.

Vă propunem o incursiune în formarea viitoarelor cadre didactice la sfârșitul secolului al-XIX-lea-începutul secolului al XX-lea, în anii interbelici și, ulterior, anii ̓60-80.  Acest articol face parte din campania #Respect pentru dascăli!

Istoria formării cadrelor didactice în România are rădăcini adânci, influențată de cercetările pedagogice din Europa secolelor XVIII și XIX. Pedagogi precum Johann Friedrich Herbart și Wilhelm Janke au modelat aceste începuturi, fiind surse de inspirație pentru Spiru Haret, C. Dimitrescu-Iași, Al. Odobescu, care au promovat metode de învățământ bazate pe principii științifice. Această tradiție a subliniat importanța adaptării strategiilor educaționale la contextul local, având un impact semnificativ asupra dezvoltării sistemului educațional românesc.

În rândurile următoare vă prezentăm cum erau pregătiți și certificați învățătorii în perioada 1864 – 1900.

Pregătirea obligatorie pentru certificarea categoriei profesionale învățător în 1864 era învățământul primar, adică 4 clase primare, iar ”la examenele de recrutarea învățătorilor, sub pedeapsă de nulitate legală, nu se putea da o temă ”  mai cuprinzătoare  de cât o lecție de școală primară[1]”.

 

Revizorii școlari se recrutau dintre persoanele cu 4 clase de gimnaziu.

Art. 367 al Legii Instrucțiunii Publice din 1864, prevedea obligativitatea studiilor pentru profesia didactică, pentru învățători să fie absolvenți ai școlilor primare normale, iar profesorii ai școlilor normale, acestea fiind sucursale ale universității.[2]

Activitatea practică în pregătirea viitoarelor cadre didactice devine importantă din 1892, când, sub direcția lui Al. Odobescu, s-au introdus ”sporadice lecțiuni practice prin diferite școli secundare”.

1. Mehedinți notează: ”atunci s-au auzit pentru întâia oară în țara noastră că acela care cunoaște o ramură a științei, trebuie să mai învețe și meșteșugul de a o preda școlarilor”.[3]

În 1898, apare Legea învățământului secundar și superior a lui Spiru Haret și se înființează Seminariile[4] Pedagogice Universitare pe lângă universitățile din București și Iași, apoi la Cluj și Cernăuți. Denumirea și concepțiile de bază au fost preluate din expperiența învățământului german (în 1865 Francke a înființat un Seminarium sellectum praeceptorum, dezvoltat de Herbart în 1810 și Jena în 1886).  Spiru Haret, care la fel ca mulți intelectuali ai vremii din România era atras de ideile lui Herbart, și-a dorit să pună o” temelie intelectuală învățământului din țara noastră[5]”.

Legea din 1898 prevedea că ”seminariștii vor face practică didactică într-o școală de băieți, care va fi alipită pe lângă seminar ca o școlaă de aplicație”, iar pentru a fi numit profesor, ”fiecare candidat este obligat să urmeze un curs de pedagogie la universitate, precum și toate conferințele și lucrările practice ale unui seminar pedagogic”.[6]

Toate cele 4 seminarii îi învățau pe seminariști elaborarea unui plan de lecție, proiectul de plan fiind cel publicat de C. Dimitrescu-Iași în revista Școala Modernă, nr. 7-8, 1898, p. 51.

 

La Seminarul Pedagogic din Iași, în 1899 sunt precizate condițiile participării studenților la lecțiile model:

”1) practicanții se vor familiariza cu programele, 2) vor face cunoștință cu materialul didactic și, în prima linie, cu manualele de care se servesc elevii; 3) vor lua parte la lecțiile model ”spre a se deprinde cu mecanismul unei lecții făcute după rânduielile pedagogice”; 4) vor face „o încercare de psihologie descriptivă, adică portretul sufletesc al unui elev”; 5) practicanții vor lua parte la lecții, la cât mai multe obiecte și având în vedere însemnătatea deosebită a educației fizice și estetice, ei vor trebui să  asiste și la lecțiile de gimnastică, desen și muzică;

După un număr de asistențe, urmează lecțiile practice, urmate de ”lecția de probă”, unde candidatul își face autocritica, un raportor expune cât mai exact mersul lecției, iar apoi un critic din oficiu, profesorul de specialitate și directorul își spun observațiile lor.

Aceste documente rămân la dosarul studentului. Studentul este obligat, în timpul frecventării seminarului, să ia parte la toata viața școlară, și să fi îndeplinit cel puțin o dată funcția de raportor și critic”.[7]

În următoarele articole vom continua cu prezentarea formării inițiale a cadrelor didactice începând cu 1900.

Bibliografie:

[1] Gabrea, I., Iosif, (1939), Învățătorul în concepția actuală a statului român, Imprimeriile ”Curentul”, București, p.18

[2] Vlad, N., Ion, (1961), Sistemul de pregătire a cadrelor didactice pentru școala de 8 ani, Institutul de Științe Pedagogice, București, p. 31

[3] Mehedinți, Simion, (1939), Cea dintâi școală superioară, Revista generală a învăţământului, 3-4, Imprimeria „Curentul”, București, p. 8

[4] Din lat. Seminarium= pepinieră

[5] Radu, Andrei, Din experiența pregătirii practice a studenților în fostele seminarii pedagogice, în  Salade, Dumitru, (coord.), (1966), Practica pedagogică (conținut, organizare, îndrumare), Universitatea ”Babes-Bolyai”, facultatea de Istorie-Filozofie, Cabinetul Pedagogic, Cluj, p. 243

[6] Legea învățământului secundar și superior din 1898, Codul de legi Lascăr-Biberi citat în Radu, Andrei, Din experiența pregătirii practice a studenților în fostele seminarii pedagogice, în  Salade, Dumitru, (coord.), (1966), opera citată, p. 243

[7] *** Cum s-a stabilit unitatea de doctrină în activitatea Seminarului Pedagogic, în Buletinul Seminarului Pedagigic, Iași, 1925, p. 84 și urm. în Radu, Andrei, Din experiența pregătirii practice a studenților în fostele seminarii pedagogice, în  Salade, Dumitru, (coord.), (1966), opera citată, pp. 245-246