Interviu EXCLUSIV cu Florin Dumitrescu (Antena 1)

„Îmi doresc să îmi cresc copiii în așa măsură încât peste 10 sau 20 de ani.. să își aducă aminte cu drag de copilăria frumoasă pe care au avut-o.“

Probabil că ești întrebat adesea cum e să trăiești într-o casă plină de fete, cu toate cochetăriile și drăgălășeniile lor. Eu sunt curioasă mai degrabă cum le este lor cu tine. Ai învățat tot ce trebuie despre modă, beauty și tendințe în accesorii pentru a le putea sfătui la shopping în cunoștință de cauză? Se pot baza pe tine?:)

Nu sunt un bărbat care are extrem de multă răbdare la shopping, pentru că eu, când intru într-un magazin… știu exact ce vreau de acolo. Așa că prefer să îi las cardul soției și să o aștept la o cafea. Când trebuie să merg, în schimb, realizez că nu sunt nici cel mai bun consultant, pentru că nu prea văd diferența între culori și modele. Acasă sunt înconjurat de multe creme, de accesorii, de produse de make-up și…cred că pot să recunosc câteva dintre ele.

Dar shopping-ul și lumea beauty-ului sunt două sfere pe care… nu am nevoie să le descopăr personal. 🙂

Când devenim părinți descoperim aspecte nebănuite la noi înșine. Ni se trezește o teamă de care nu eram conștienți sau, dimpotrivă, simțim că avem un curaj care ar muta munții din loc. Tu cum te vezi acum, de când ești tatăl a două fete, Ava și Mia, ce ai aflat despre tine însuți?

Am aflat că pot fi un bărbat, un om foarte responsabil. Am învățat, de asemenea, că cei mici te pot scoate din nebunia unui program intens, ei fiind cei care te pot așeza foarte ușor pe o linie dreaptă în momentul în care începi să ai un program extrem de încărcat, cu multe ore de muncă, dar și multe responsabilități.

Când ajungi acasă după o zi plină… familia este cea care te recalibrează. Realizezi atunci că nu totul este doar despre tine, e despre cei dragi ca tot unitar.. soție, copii, nași, părinți, cumnați. Acum mesele în familie au alt sens, tocmai de aceea am ajuns să apreciez momentele simple, de liniște și relaxare.

Sunt cupluri care recunosc faptul că venirea pe lume a unui copil le-a afectat relația, pentru care nu au mai avut timp și energie. Crezi că e vorba cu adevărat de lipsa timpului sau e mai degrabă vorba de faptul că un copil testează, de fapt, rezistența unei căsnicii?

Primii doi ani de la nașterea unui copil pot fi ușor dificili în viața unui cuplu, pentru că nevoile și prioritățile femeii, dar și ale bărbatului sunt diferite. Din primul moment, copilul este întru totul dependent de mamă, iar bărbatul poate ajunge într-o fază ciudată în care să nu își mai găsească locul.

Dacă un cuplu depășeste momentele acestea și privește cu încredere și optimism, venirea unui copil pe lume este o adevărată minune. Problemele apar doar dacă egoismul intră în poveste, iar mama își îndreaptă atenția doar spre cel mic, în timp ce tatăl începe să simtă că este dat la o parte din propria familie. Însă lucrurile stau total diferit între doi oameni care au clădit o relație bazată pe multă iubire și înțelegere.

În cazul meu și al Cristinei, apariția copiilor nu a făcut decât să ne unească și mai mult. Ne-a dat un sens, un obiectiv mult mai complex. Dacă înainte scopul era să… descoperim lumea împreună, acum este mai mare de atât. O putem descoperi în 4… și este cu mult mai frumos! J

Din ce am observat la părinții colegilor de grădiniță și acum de școală ai băiețelului meu, adulții par a avea o grabă imensă de a le forma o educație copiilor lor chiar la vârste la care jocul e cel mai important ingredient. Engleză, sport, șah – copiii au de mici programul parcă mult prea încărcat. Tu și soția ta, Cristina, cum vă raportați la educația fiicelor voastre?

Fetele noastre merg la grădiniță de la ora 9, la 17. Au activități diverse, speciale pentru fiecare grupă, tocmai de aceea merg cu mult drag, pentru că nu asociază grădinița cu o instituție strictă. Sunt educate într-un mod pozitiv, prin joacă, sunt incluse în tot soiul de activități care le fac plăcere și le ajută să se dezvolte.

Când ajung acasă… sunt libere, în limita bunului simț. De cele mai multe ori vor să se uite la desene o oră și nu avem o problemă cu asta, pentru că suntem conștienți că și cei mici au nevoie să se relaxeze, să evadeze puțin din rutină. În ceea ce privește educația, eu și Cristina încercăm să o păcălim prin metoda jocului.

Cel mai important este să le facem să înțeleagă de ce este nevoie să facă anumite lucruri, de ce e necesar să evite anumite situații, însă le putem învăța doar prin exemple și comparații. Nu e suficient să le spui copiilor să nu sară în pat, căci până nu vor lua prima căzătură și vor descoperi singuri consecințele nu vor înțelege de ce nu e bine. În mod firesc, strategia asta poate fi aplicată doar în cazurile minore.

De curând, mi s-a întâmplat să fiu pe stradă cu cea mică și să observăm o broscuță călcată de mașină. Atunci i-am explicat că este foarte important să ne țină de mână și să respecte regulile atunci când merge pe trotuar sau când traversează. A înțeles ca un mic adult, iar din acel moment nu ne-a mai dat drumul la mână. Fetele noastre nu aleargă singure pe șosea, sunt conștiente că există pericole… așa că merg liniștite alături de noi.

S-a vorbit adesea despre faptul că școala românească pune accent pe asimilarea de informații și mai puțin pe încurajarea acelor talente sau înclinații pe care le are fiecare elev în parte. Care sunt, în opinia ta, înzestrările, cunoștințele, valorile sau abilitățile care ajută un copil să devină un adult de succes?

Cea mai importantă rămâne curiozitatea, pentru că doar așa un copil poate ajunge un adult de succes. Mia și Ava sunt foarte curioase să afle lucruri noi, ca mai apoi să aplice ceea ce au învățat. Iar antrenamentul ăsta este cel mai eficient.

Le văd că sunt încântate când învață câteva cuvinte în alte limbi străine sau când rețin versurile unei melodii care le place foarte mult. Fetele sunt într-o perioadă în care absorb foarte ușor informații, tocmai de aceea vrem să le lăsăm să descopere lucrurile așa cum înțeleg ele. Firesc, totul se întâmplă în timp ce copilăresc, dar pe parcurs învață și tocmai de aceea se instalează o educație pozitivă în mintea lor.

Au multe întrebări „de ce e important gândacul?”, „de ce trebuie să udăm florile?”, „de ce e soarele galben?”… multe curiozități la care au nevoie de un răspuns. Și doar așa învață, dacă ai răbdare să le explici, să nu eviți răspunsurile și să le ambalezi într-o manieră pe care un copil poate să o înțeleagă.

Ce crezi că înseamnă, de fapt, succesul? Se suprapune oare cu fericirea?

Fericirea și succesul merg mână în mână, dar cel mai important este să știi să le calibrezi. Să ai succes fără să fii fericit? Se poate, mai ales în cazul în care muncești foarte mult, ai un business profitabil, dar care nu-ți aduce satisfacție… deci nu ești fericit. Este valabil și invers, poți fi fericit fără să ai succes.

Eu mă simt un om de succes și unul foarte fericit. Sunt mulțumit cu ceea ce am și îmi doresc să îmi cresc copiii în așa măsură încât peste 10 sau 20 de ani.. să își aducă aminte cu drag de copilăria frumoasă pe care au avut-o.

Atunci când succesul și fericirea sunt interconectate… este perfect. J

Știu că pentru soția ta, Cristina, ai inventat un desert special. Pentru fiicele tale ce preparate ai inventa care să le poarte numele?

Plaja de alimente pe care fetele au voie să le mănânce este deocamdată limitată, deci mai aștept puțin până să le inventez o rețetă dedicată lor. Dar când o voi face, cred că voi alege tot un desert.

În acest moment, Ava și Mia sunt fascinate de pastele fierte cu ulei de măsline și parmezan, este rețeta lor preferată pe care o comandă de fiecare dată când luăm masa în oraș. Deși mănâncă rar, le place și pizza … în special marguerita.

Am observat că le place mâncarea simplă și gustoasă, iar în acest moment nu sunt foarte atrase de rețetele foarte, foarte dulci. Acasă gătim împreună, facem tot felul de deserturi inspirate din bucătăria modernă, cu ingrediente sănătoase, adaptate pentru copii (fără zahăr, cu carob în loc de cacao și făină integrală).

Dar pentru că ele nu au avut torturi, biscuiți sau ciocolată mereu la îndemână, ci doar ocazional, acum pare că le deranjează gustul extrem de dulce. Nu simt lipsa și nu au dependențe, iar până acum nu ni s-a întâmplat să ne ceară o prăjitură anume, sau vreun suc acidulat. Mănâncă, în schimb, tot ce mănâncă și „oamenii mari”… mâncare gătită cu multă plăcere, ba chiar și broccoli… pe care îi pregătim în joacă, pentru că seamănă cu „niște copăcei”. 🙂