Interviu EXCLUSIV cu IOANA CHICET-MACOVEICIUC (Prințesa urbană)

„E obligatoriu, cel puțin până la 9-10 ani, ca învățarea să conțină multe elemente de joacă, altfel le ucidem curiozitatea și bucuria de a se informa.“

Ești una dintre cele mai celebre bloggerițe, ai închegat o comunitate semnificativă în jurul brandului tău, ai lansat cărți, participi la evenimente. Pare că totul stă sub semnul superlativului în ceea ce te privește, încât nu pot să nu mă întreb care este realitatea din spatele Prințesei urbane și cum se vede succesul din unghiul în care te afli tu.

Pentru mine, să ai succes înseamnă să faci bine ceva ce-ți place să faci și care-ți permite să ajuți cât mai mulți oameni pe drumul tău. Am început să scriu din nevoia mea de a mă exprima, de a mă simți mai puțin singură și specială. Încet-încet s-au strâns în jurul meu niște sute de mii de oameni care au aceeași nevoie.

Întâmplător, pe parcurs am devenit părinți, așa că textele mele sunt despre asta, iar oamenii din jur se regăsesc în continuare. Am format un sat virtual care să-l înlocuiască pe cel tradițional, avem nevoie să ne știm aproape, să facem schimb de idei, să primim acceptare.

Toți cei 12 ani de când scriu au trecut într-o clipă, fără vreun plan sau o strategie. Am muncit mult în anii aceștia, peste 8 ore de scris, moderat comentarii și răspuns la mesaje în fiecare zi. Mi-a plăcut la nebunie, n-aș schimba nimic.

Citeam la un moment dat un articol pe blogul tău în care povesteai că muncești mult, uneori și în weekend, atunci când ai evenimente. Simți că pierzi poate din timpul prețios alături de copiii tăi sau reușești cumva să umpli și acest pahar?

Copiii au timpul lor cu mine, care este rareori invadat de munca mea. Ne bucurăm unii de alții în fiecare zi de la ora 4 după-amiaza până la culcare, alteori de dimineața până seara (când ne luăm liber toți și mergem la munte sau la piscină).

Când stau cu ei, nu verific telefonul, nu intru pe Facebook. Fac ce vor ei să facem: ne dăm cu bicicletele, citim, alergăm, facem de mâncare. În unele weekenduri când am evenimente sau lansări prin țară, e rândul tatălui lor să construiască amintiri împreună cu ei.

Scrii articole de parenting pe blog, editezi cărți de parenting ale unor autori străini celebri, cunoști și întâlnești specialiști de top din domeniu. Privind puțin din exterior, din perspectiva mamelor, nu crezi că e greu de cuprins tot acest volum uriaș de informație despre educație și psihologie a copilului din ultimii ani, de sortat, de adaptat, de filtrat, de înțeles și, în ultimă instanță, de aplicat în propria relație cu copilul?

Nimeni nu citește toate cărțile și toate articolele despre părinteală. Fiecare alege 1-2-3 cărți, are câteva bloguri preferate, în funcție de ce simte că-i este de folos și nu-i face rău.

E un domeniu foarte sensibil, în care rețetele nu merg. Ce merge însă e conștientizarea, descoperirea acelor lucruri din tine sau din jurul tău care nu permit construirea unei relații armonioase cu copilul tău. Pentru asta ai nevoie să citești de la alții, specialiști sau oameni ca tine, cum a fost în cazul lor.

Și uneori, ceva din ce citești te ajută să afli ceva despre tine, ceva ce te străduiești să ascunzi de mult. Se face lumină și nu mai trăiești pe pilot automat, devii cu adevărat viu și construiești relația așa cum vrei tu, nu așa cum o fac automatismele tale, vechi de decenii.

Tu ce știai despre parenting și psihologia copilului (sau psihologie, în general) înainte să devii mamă și cum ți-ai extras ideile în care să crezi?

Nu știam absolut nimic despre ce înseamnă să fii părinte. Știam cum m-am simțit eu copil fiind și am pornit de-acolo. Când am rămas însărcinată am știut că sunt un om aprig la mânie și lipsit de răbdare și că voi face tot ce este necesar să nu-mi agresez niciodată copiii.

Apoi, după ce am născut, am căutat grupuri de mame, cărți și articole care să-mi ofere și alte unghiuri de abordare. Încet-încet, cu mult timp petrecut cu copiii mei și cu multă atenție la ei, am știut ce e de făcut.

Vorbim, explicăm, cunoaștem teorie. Oare în ce procent reușim să aplicăm toate astea noi, mamele „moderne” și disperate să ne creștem copiii fix pe dos față de cum am fost crescuți noi (cu pedepse, restricții și aplecare minimă față de dezvoltare emoțională)?

Nu cred că e cineva „disperat să facă fix pe dos”, mă îndoiesc că e vorba despre vreo ambiție personală de a demonstra ceva cuiva. Mie mi se pare că tot mai mulți părinți înțeleg ce efect a avut asupra lor stilul autoritar de educație adoptat de părinții lor și caută soluții să facă altceva.

Cum umilințele repetate duc la o încredere și stimă de sine foarte scăzute, cum palmele primite la fund te transformă fie într-o eternă victimă, care mereu va accepta abuzul, fie într-un agresor care acum își lovește copilul.

E foarte important să ai în jur oameni care aleg calea unei educații pozitive, bazate pe respect și blândețe, să vezi că tuturor le e greu, și celor care își pedepsesc copiii, și celor care aleg explicațiile și răbdarea.

Nici un părinte care își crește copilul (în sensul că petrece mult timp cu el și se străduiește să fie prezent în fiecare zi măcar câteva ore alături de copilul lui) nu reușește să fie calm tot timpul.

E normal să te enervezi, mai ales că cei mici sunt foarte solicitanți, trec și ei prin multe schimbări majore care îi debusolează, intervin oboseala, rutina, care e uneori foarte plictisitoare. Nu e normal însă să te comporți agresiv cu copilul tău.

Poți gestiona furia altfel, poți lucra cu tine și cu cei din jur să primești mai mult ajutor, să ai resurse să nu răbufnești. Am în jur multe familii care nu practică nici un fel de agresiune fizică și emoțională asupra copiilor, știu sigur că se poate și că merită.

Conștientizarea rănilor emoționale din copilărie, furiile care își au originea atunci, temerile, frustrările, totul revine la suprafață de îndată ce ne reorientăm radarele spre noi înșine. Tu poți spune că ai depășit perioada de revoltă? Ești un om împăcat cu el însuși? Cu trecutul, părinții și copilăria lui?

Nu am ajuns încă în punctul în care să pot spune că procesul meu de vindecare e final, nu voi ajunge niciodată într-un astfel de punct. Viața noastră emoțională este un sac fără fund. Pe măsură ce scot lucruri de acolo și mă uit la ele, descopăr alte zeci de emoții, amintiri îngropate, și tot așa.

Nu voi pune niciodată lumina pe tot. Dar am făcut progrese mari în ultimii ani, m-au ajutat foarte mult terapia și timpul cu mine (chiar și cinci minute pe zi ajută mult).

Cum ai caracteriza relația cu copiii tăi? Cum e acum și cum crezi că ar fi fost dacă nu ai fi trecut tu printr-un proces de vindecare și recalibrare?

Nu știu cum ar fi fost și nici nu vreau să mă gândesc la asta, nu cred că e un exercițiu necesar. Mă bucur de ceea ce avem: mult timp împreună, mult râs împreună, multă joacă, multe discuții deschise despre ce vor ei, dar și despre ce vreau eu, cooperăm foarte bine, ei înțeleg și respectă limitele familiei noastre, eu mă simt excelent cu ei, nu ne plictisim, când avem conflicte le rezolvăm discutând, suntem aici unii pentru alții, avem încredere unii în alții, învățăm să ne gestionăm emoțiile negative, ne iertăm când greșim.

În mediul online, ești un reper, așa că mă întreb în ce relație sunt copiii tăi cu mediul virtual?

Uneori o mai întreb pe Sofia dacă pot să le povestesc părinților care ne citesc o conversație pe care am avut-o, iar ea îmi spune dacă da sau nu, sau discutăm mai mult despre asta, apoi îi respect dorința.

Altfel, ei nu au acces la internet, nu au gadgeturi pentru așa ceva, aș zice că n-au nici un fel de relație cu lumea virtuală. Ah, ba da, uneori le mai arătăm chestii pe YouTube, de exemplu cum erupe un vulcan sau cum decolează rachetele sau ce este curentul electric.

Nu știu dacă greșesc când presupun că mulți copii iubesc mediul online. Jocurile, video-urile amuzante de pe YouTube. Cum vezi tu această plăcere de a se afunda în digital și care crezi că ar fi conduita corectă a părinților pentru a evita derapajele?

Eu cred că un copil mic nu are ce căuta pe YouTube, pentru el lumea reală oferă tot ce are nevoie să învețe și să se distreze. După tot ce am citit și am văzut (studii, cifre, interviuri cu neurospecialiști, dar și familii în care accesul la tehnologie a fost timpuriu și în care copii de 2-3 ani nu mai făceau altceva decât să caute ecrane și să se instaleze în fața lor), mi-este foarte limpede că un copil mic nu are nimic de câștigat din expunerea la ecrane, dimpotrivă.

Devine dependent, neatent la lumea reală, static, nu învață bucuria unei interacțiuni cu alt copil, a alergatului prin natură, a vieții adevărate, cum ar veni. Sigur că de la o vârstă devine necesar ca ei să folosească tehnologia, aș zice 8-9 ani, atunci pot avea acces limitat la ecrane, pe care pot învăța rapid să le folosească pentru a-și căuta informații, nu pentru a evada din lumea reală.

Când vine vorba de educație, mulți părinți își șterg râsul de pe față și arborează o mină sobră, pedantă. Tu cum privești învățarea? Crezi că școala/educația/cultura devin mai plăcute dacă le îmbinăm, mai ales în clasele mici, cu jocul?

Cred că e obligatoriu, cel puțin până la 9-10 ani, ca învățarea să conțină multe elemente de joacă, altfel le ucidem curiozitatea și bucuria de a se informa.