Ghid metodic: Formarea inițială a cadrelor didactice în perioada 1900-1926

Acest articol face parte din campania #Respect pentru dascăli!

Formarea inițială a cadrelor didactice în perioada 1900-1926 a cunoscut numeroase transformări și îmbunătățiri, reflectate în legislație și în materialele didactice ale vremii. În acest ghid metodic, ne propunem să explorăm evoluția pregătirii învățătorilor din această perioadă, evidențiind contribuțiile semnificative ale profesorului Petru Pipoș la dezvoltarea educației.

În anul 1906, s-a prelungit pregătirea învățătorului la șase ani, semn al importanței crescute acordate formării temeinice a cadrelor didactice. Această extindere a duratei de studiu a avut ca scop asigurarea unei pregătiri mai profunde și mai complexe a viitorilor învățători, pentru a răspunde cerințelor tot mai mari ale sistemului educațional.

În 1912 apare regulamentul seminariilor pedagogice, care la art. 111 afirmă ”Seminarul Pedagogic este nu numai o instituție de pregătire a viitorilor profesori, ci și un institut de experimentare pedagogică”.[1]

Astfel, parcurgând manualul profesorului Petru Pipoș, apărut în anul 1908, ”Metodica Școalei poporale pentru elevii institutelor pedagogice (școalelor normale)”, observăm că acesta cuprinde 15 didactici specifice:

1. ”învățământul religiunei”,
2. ”învățământul intuitiv. Exerciții de cugetare și vorbire”,
3. ”învățământului scrisului și cetitului”,
4. ”învățământul limbei materne”,
5. ”învățământul limbei maghiare”,
6. ”învățământul aritmeticei”,
7. ”învățământul geometriei”,
8. ”învățământul geografiei”,
9. ”învățământul istoriei”,
10. ”învățământul științelor naturale”,
11. ”învățământul caligrafiei”,
12. ”învățământul desenului”,
13. ”învățământul cântării”,
14. ”învățământul gimnasticei”,
15. ”învățământul lucrului de mână”.

Fiecare dintre acestea având aceeași structură de prezentare:

A. Metodul și

B. Istoricul.

Viitorului cadru didactic pregătit în cadrul ”școalelor normale”, profesorul Pipoș îi prezintă câteva elemente de psihologia copilului de vârstă școlară mică [2]: ”gradul de desvoltare intelectuală a școlarului începător” care are deja ”numeroase intuițiuni”, adică ”icoane clare și precize despre obiecte”.

Autorul enumeră ”factorii principali ai intuiției”: ”senzurile (văzul, pipăitul, auzul, șcl) și atențiunea”.

Astfel, la intrarea în școală, băiatul de 6 ani are deja numeroase ”intuițiuni”, ” prin sensul vederii (elevul) cunoaște numeroase obiecte după coloare, formă, șcl. Prin senzul auzului și-a câștigat multe intuițiuni despre sunete (…) vocea oamenilor, a unor animale, sunetul unor instrumente muzicale”. Băiatul are ”atențiune și memorie vie, și știe și vorbi binișor în limba sa maternă”, dar el nu știe ”nici intui temeinic, nici cugeta, nici vorbi corect”.

De aceea, profesorul Pipoș le recomanda elevilor săi din școala normală ca învățământul să înceapă cu ”învățământul intuitiv (exercițiile de cugetare și vorbire)”, adică  ”a intui, a cugeta și a vorbi corect”.

Scopurile învățământului intuitiv sunt:

 1) formale:

1. ”a cultiva senzurile școlarului,
2. a-i desvolta atențiunea;
3.  memoria;
4.  judecata;
5.  a-l deprinde să vorbească corect;
6.  a-i cultiva sentimentele și tendențelor morale”, precum și

2) materiale ”a da școlarului începuturi din toate ramurile de cunoștințeși astfel a-l pregăti pentru toate obiectele de învățământ”, ” învățământul intuitiv este tulpina, din  care au să plece (începând de la clasa a III-a înainte) deosebitele studii, ca tot atâtea ramuri”.

Acest manual de metodică demonstrează preocuparea autorului de a-i ajuta pe elevii săi, viitorii învățători, să conștientizeze rolul și responsabilitatea lor, dar și să le asigure o formare teoretică și practică serioasă. Elevilor care se pregătesc pentru cariera didactică li se explică clar, cu exemple concrete, cu trimiteri la marii pedagogici ai lumii, tehnica și arta predării.

Spre exemplu, autorul le explică elevilor momentele unei lecții de istorie:[3]

1) anunțarea țintei ”Vom învăța despre un rege înțelept, care a făcut legi bune pentru popor”;

2) pregătirea (analiza) ”la pregătire pot servi ca puncte de plecare unele poezii de conținut istori (cunoscute de ex. din cartea de cetire), unele monumente, biserici vechi, ruine de cetăți (din apropierea comunei respective), obiceiuri/datine poporale, proverbe, colinde (…) (Ler, Lerui Doamne!), jocuri copilărești, excursiuni la locuri istorice”;

3) predarea proprie

1. a) gruparea materialului istoric în ”formă de biografie”;
2. b) nararea (unui întreg logic de către învățător;
3. c) reproducerea din partea școlarilor. Recapitulare generală;
4. d) aprețierile morale;

4) comparațiunile (asociația);

5) rezumarea și așezarea cunoștințelor în ordine logică (sistematizare);

6) aplicările ”Cum trebuie să se poarte fiecare cetățean al patriei?”;

7) cetirea log. și est.a materialului istoric. Memorizare logică.”

Recomandări pentru viitoarele cadre didactice [4]:

• ”învățătorul (…) va povesti liber (nu din notițe) și cât se poate de intuitiv”,
• ”predarea să fie obiectivă și să nu se altereze nici cât de puțin adevărurile istorice”,
• ”învățătorul (…) să vorbească cu oarecare căldură (cu sentiment). Vocea lui să exprime însuflețire nobilă când vorbește despre fapte mărețe, și oroare și dispreț cînd trebuie să amintească fapte detestabile”.

Profesorul Pipoș îi învață pe viitorii învățători să pornească procesul de predare-învățare cu elevii lor de la ce știu deja aceștia, ceea ce observă direct folosind diferite ”mijloace de intuițiune”: glob terestru, harta, tablouri, excursii, etc., dacă învățătorul ”observă că unele idei deale școlarilor nu sunt tocmai corecte și precize, numaidecât le va îndrepta și completa”[5], ”formarea noțiunei noue (treapta predării, ”sinteza”) se realizează de către învățător prin ”a face cunoscute notele (însușirile) obiectului geometric în același timp când îl și construește din elementele (părțile) sale înaintea școlarilor”.[6]

Importantă este și etapa comparațiunile (asociația) ”în ce samănă și în ce se deosebesc[7] ” personajele istorice, formele geometrice, indivizii, etc.

În etapa de ”abstracțiunile/sistematizarea”, viitorilor dascăli li se recomandă să folosească următoarele întrebări ”ce putem învăța din povestirea ceaa frumoasă, pe care o cetirăm?”, ”pe scurt o putem zice așa: să nu-ne însoțim cu cei răi![8]”

Aplicarea este o etapă obligatorie în orice lecție ”cum sunt de a-se întrebuința și utiliza cele învățate în viața practică”.[9]

Din analiza lucrărilor profesorului Pipoș, putem deduce o parte din disciplinele din planul cadru de pregătire a elevilor din școlile normale/institutele pedagogice, elevi care se pregăteau pentru cariera didactică:

• Pedagogie ”Pedagogia pentru preparandii (școale normale), ediția II, 1908,
• Istoria pedagogiei ”Istoria pedagogiei pentru preparandii (școale normale), ediția III, 1907,
• Psihologie ”Psihologia pentru preparandii (școale normale), ediț. III, 1907,
• Didactică ”Didactică pentru elevii institutelor pedagogice, ediț. IV, 1905,
• Metodică ”Metodica școalei poporale pentru elevii institutelor pedagogice”, ediț. IV, augmentată, 1908.

În concluzie, perioada 1900-1926 a fost una de profunde transformări și dezvoltări în formarea inițială a cadrelor didactice. Prin prelungirea duratei de studiu și îmbogățirea conținutului educațional, s-a urmărit crearea unui corp profesoral bine pregătit, capabil să răspundă nevoilor unei societăți în schimbare.

Contribuțiile profesorului Petru Pipoș au fost esențiale în acest proces, oferind resurse valoroase și îndrumări practice pentru viitorii dascăli. Prin accentul pus pe metodica predării, psihologia copilului și importanța intuiției în educație, lucrările sale rămân relevante și astăzi pentru cei interesați de istoria și evoluția învățământului.

Bibliografie: 

[1] Stanciu, Stoian, Roșculeț, Camelia, (1965), Pregătirea practică pedagogică la Universitatea din București de-alungul unui secol, în ”Revista Învățământului Superior, nr. 8, p. 69 citat în Radu, Andrei, Din experiența pregătirii practice a studenților în fostele seminarii pedagogice, în Salade, Dumitru, (coord.), (1966), opera citată, p. 244

[2] Pipoș, Petru, (1908), Metodica Școalei poporale pentru elevii institutelor pedagogice (școalelor normale), Editura Autorului, Arad, pp. 43-44

[3] Idem, pp. 288-292

[4] Idem, p. 287

[5] Idem, p. 239

[6] Idem, p. 240

[7] Idem, p. 291

[8] Idem, p. 128

[9] Idem, p. 317